Cândva mi-am pierdut aripile
și speranțele,
agățate-n timp,
așteptau izbăvirea.
Sunt un clown rătăcit prin lume,
tristeți mascate,
ascunse-ntre tâmple,
imitând bucuria.
Iar Tu
nu ești străin.
Ești ca un pom
în revărsare de flori,
atât de alb
încât uit
de mască.
Și-mi amintesc
cum zboară frunzele
când vântul le ridică
fără să întrebe…
soției mele,
când vântul suflă rostogolind ciulinii,
iar praful ridicat ascunde ziua de mâine,
nu uita,
ne vom plimba pe câmpuri de aur.
când seara se lasă fără speranța unui zâmbet,
iar cerul pictează în purpuriu fereastra,
tu imi strângi mâna
și e destul.
chiar dacă rodul întârzie
și pașii obosesc,
promisiunea nu e departe.
ne așteaptă
dincolo de vreme
și, tainic,
crește deja între noi.
Boabe din cafea 