Privirea ta


Parcă intrasem într-un palat de cleștar.

La început totul parea un labirint nesfârșit, dar apoi spațiul s-a deschis făcând loc unei lumi de basm. Cu cât mă adânceam mai mult mă cuprindea un sentiment de visare învăluit de o căldură placută.

O apă mare limpede, pură ca o lacrimă se intindea până la orizont. Continuă lectura „Privirea ta”

Anunțuri

Viața desparte răsăritul de apus și are puterea să aleagă cine sau ce să se trezească la viață.


Muntele cu pace


Trec de ultima săritoare, apoi treaptă cu treaptă ajung la povânișul final. Inima  căuta să-mi sară din piept. Am întins pasul și nu peste mult timp am ajuns sus. Acum aveam la picioare frumusețea Văii Albe. M-am uitat la ceas. Îmi permiteam o pauză, vremea era superbă. M-am așezat în așa fel să nu scap valea din ochi și am mușcat flămând din ciocolata amăruie umplută cu cremă de mentă.

Gustul răcoritor al mentei mi-a adus aminte de Nea Pilu, așa cum îi spuneau toţi din colonie. Continuă lectura „Muntele cu pace”

De Ziua Națională


Cel mai bun prieten al meu din timpul armatei era un ungur din Sfântu Gheorghe, pe nume Sandor G. Eu i-am spus Baci (Bácsi) și așa i-a rămas numele.

Baci, un tip înalt și uscat, era mai tăcut de felul lui. Tot timpul liber îl petreceam împreună jucând șah, pecetluind prietenia noastră cu un Carpați* pe care îl pasam de la unul la altul. Când ne plictiseam stăteam tolăniți pe dealul din spatele cazarmei, pierzându-ne în povești. Istorisirile lui presărate cu cuvinte stâlcite îl făceau și mai simpatic. Erau zile când vorbele îi erau puține. Stătea sprijinit într-un cot, molfăind un fir de pai în colțul gurii și mă învăluia cu ochii lui albaștri acultând. Continuă lectura „De Ziua Națională”

Limba nu le poate rosti pe toate, de aceea cele mai multe cuvinte rămân spuse doar de gând…


Flori de mac


La marginea satului Moș Petrache are vreo două pogoane de pamânt. Lucrările de primăvara se încheiase demult dar la el pe postată nu se vedea nici o  mișcare.

Era pe la începutul lui aprilie când coborând de pe vîlceaua ce dă chiar in hotarul lui, îl vad de departe pe Moş Petrache gesticulând  cu mâna dreaptă parcă era un dirijor.

Originea lui se pierduse şi nu mai ştia nimic de ai lui. S-a lipit de satul nostru prin ’46, atunci cu foametea ce a măturat Moldova. Lelea Glaia l-a adoptat şi l-a crescut ca pe fiul ei, de la care a moştenit bucata asta de pământ.

Continuă lectura „Flori de mac”

Bunătatea e un spectacol al vieții.


Sufletul mi-e ca un copil ce vrea ținut în brațe…


Oamenii îşi închid copilaria într-un cufăr şi îl îngroapă undeva în adâncul sufletului. Apoi aşten deasupra o mulţime de sentimente. Aşa se explică tinereţea veşnică a sufletului.


Noi oamenii suntem precum cărţile pe care timpul le răsfoieşte.