ai privit în întuneric
și m-ai văzut,
iar eu stăteam pitit
după vasele de lut,
pline de cenușa
și piroane ruginite
ale strămoșilor.
dar,
cum să ies
la lumină,
plin de praf,
murdar de vină,
iar sufletul
îmi e pustiu?
“Îndrâznește!”
a fost o șoaptă
sau un gând?
“Lazăre, ieși afară!”
Vântule,
când vei ajunge-n fața Celui Sfânt
nu-i spune despre mine
că am mințit,
că am jignit.
nu-i spune
că am întins mâna
și-am luat
din ce nu mi-aparține.
Vântule,
în fața Lui când vei ajunge,
nu-i spune-atunci că m-ai văzut
cu mâini pline de sânge.
nici că am strigat
cu pumnul ridicat:
"Lovește-L,
Răstignește-L!"
spune doar atât:
“Stăpane
Tu toate le știi.
Îndură-Te,
ai milă.”
odată am scris un cântec,
un gând de fericire
învățat de la o pasăre
ce-avea să mă inspire.
ademenită chiar de mine
să uite cerul viu,
i-am dat colivia drept lume
și lumea un pustiu.
a doua zi pasărea era moartă
și cântecul – mut.
Boabe din cafea 