mi-ai mângâiat inima
și ea a tresărit,
bătând mai tare
din strânsoarea întunericului, greu.
mi-ai sărutat inima
și, străpunsă de un fior
a început să zboare
spre înalt,
cântând.
Doamne, dragostea ta infinită
e ca marea albastră,
unită departe
cu cerul.
lui M.S.
privește cerul,
gătit în haine de seară
să invite luna la dans.
ea pășește timidă,
lăsându-se prinsă,
în vals.
iar tu,
esti frumoasă ca luna,
purtând cămașa de in
pășind ușor printre sfere
în urma ta, din păr,
cad ploi de stele.
și-mi spui:
de mână să te țin.
mă întreb, iubito,
cum ar fi să dansăm
pe muzica infinită
a cerului…
sunt un vânǎtor de umbre,
ce bat la uşa trecutului
sǎ cumpǎr vechituri.
am un câine la picioare,
strâns legat la cingǎtoare
îmi port pǎcatele.
când m-ai vǎzut,
ai spus:
mi-e sete.
iar eu, dorind cǎmaşa Ta
ți-am dat oțet şi fiere.
sunt un vânǎtor de umbre
ce bat la uşa trecutului
sǎ vând cǎmaşa Ta…
zboară frunzele în vânt
dezbrăcând orașul
și gândurile
de copilărie.
privesc în jur,
nimic nu e statornic,
iar pumni spre cer se ridică războinic
a vânare de vânt.
cuvinte rostite
zboară purtate de vânt,
murdărind orașul
și gândurile
zilei de mâine…
Doamne, în ce lume te-am primit…
iartă-mi inima pângărită
și viața departe trăită
de dragostea Ta.
iartă-mi privirea trufașă
și glasul ce omoară adevărul din fașă.
Doamne, te rog, primește
întoarcerea mea.
nu îmi amintesc
de era zi sau spre seară,
vară sau sfârșit de toamnă.
stăteam pe terasă
la Crucea Timpului,
numărând frunzele vieții.
atunci ai apărut tu,
înger cu aripi frânte,
venind din viitor,
purtând pe chip
însemne,
ale faptelor trecute.
“eu beau cafeaua fără zahăr
și nu cred în iubire…”
mi-ai spus.
iar timpul
s-a oprit
să ne-asculte
povestea.
stau la cafea și nu știu
de care jumătate
să mă îndrăgostesc:
de stânga rebelă
sau de dreapta frumoasă?
iar zilele trec,
nenumite
lăsând doar
bucuria.
Vântule,
când vei ajunge-n fața Celui Sfânt
nu-i spune despre mine
că am mințit,
că am jignit.
nu-i spune
că am întins mâna
și-am luat
din ce nu mi-aparține.
Vântule,
în fața Lui când vei ajunge,
nu-i spune-atunci că m-ai văzut
cu mâini pline de sânge.
nici că am strigat
cu pumnul ridicat:
"Lovește-L,
Răstignește-L!"
spune doar atât:
“Stăpane
Tu toate le știi.
Îndură-Te,
ai milă.”
M-am uitat în ochii Tăi,
Cerule nemărginit,
fereastră deschisă
spre-nalt infinit.
M-am uitat în ochii Tăi,
dorințe cu glasul șoptit,
iar ploi înecau
culori l-asfințit.
M-am uitat în ochii Tăi,
din nori înfășurată,
ploaia peste mine
cădea…
Tu Cerule, de ce plângi?
lași peste mine ploaia bucuriei
și printre lacrimi îți văd zâmbetul.
Tu Cerule, de ce plângi?…
în suflet am o cameră secretă
unde îmi strâng strigătele,
să nu le audă nimeni.
și durerea o adun,
filă cu filă.
pun peste ele o piatră
să nu le ia vântul,
să facă din ele ecou
și lumea să le știe.
într- o zi o durere
mi-a scăpat
și însoțită de un strigăt
dusă a fost,
ca un cal dezlegat.
nu știam că durerii
îi e frică de zâmbet…
nu am făcut nimic
să-mi mântuiesc sufletul.
de-aș lua un piron
să-mi străpung palma
ar curge noroi.
poate noroiul
mântui
noroiul?
Cândva mi-am pierdut aripile
și speranțele,
agățate-n timp,
așteptau izbăvirea.
Sunt un clown rătăcit prin lume,
tristeți mascate,
ascunse-ntre tâmple,
imitând bucuria.
Iar Tu
nu ești străin.
Ești ca un pom
în revărsare de flori,
atât de alb
încât uit
de mască.
Și-mi amintesc
cum zboară frunzele
când vântul le ridică
fără să întrebe…
Boabe din cafea 