în suflet am o cameră secretă
unde îmi strâng strigătele,
să nu le audă nimeni.
și durerea o adun,
filă cu filă.
pun peste ele o piatră
să nu le ia vântul,
să facă din ele ecou
și lumea să le știe.
într- o zi o durere
mi-a scăpat
și însoțită de un strigăt
dusă a fost,
ca un cal dezlegat.
nu știam că durerii
îi e frică de zâmbet…
nu am făcut nimic
să-mi mântuiesc sufletul.
de-aș lua un piron
să-mi străpung palma
ar curge noroi.
poate noroiul
mântui
noroiul?
Cândva mi-am pierdut aripile
și speranțele,
agățate-n timp,
așteptau izbăvirea.
Sunt un clown rătăcit prin lume,
tristeți mascate,
ascunse-ntre tâmple,
imitând bucuria.
Iar Tu
nu ești străin.
Ești ca un pom
în revărsare de flori,
atât de alb
încât uit
de mască.
Și-mi amintesc
cum zboară frunzele
când vântul le ridică
fără să întrebe…
soției mele,
când vântul suflă rostogolind ciulinii,
iar praful ridicat ascunde ziua de mâine,
nu uita,
ne vom plimba pe câmpuri de aur.
când seara se lasă fără speranța unui zâmbet,
iar cerul pictează în purpuriu fereastra,
tu imi strângi mâna
și e destul.
chiar dacă rodul întârzie
și pașii obosesc,
promisiunea nu e departe.
ne așteaptă
dincolo de vreme
și, tainic,
crește deja între noi.
odată am scris un cântec,
un gând de fericire
învățat de la o pasăre
ce-avea să mă inspire.
ademenită chiar de mine
să uite cerul viu,
i-am dat colivia drept lume
și lumea un pustiu.
a doua zi pasărea era moartă
și cântecul – mut.
Dans în furtună
nu mă joc cu cuvintele
nici cu iubirea.
aruncate, rănesc.
întro noapte de vară
s-a pornit o furtună
iar iubirea, desculță, dansa,
fără teamă de fulger
sau norul ce tună.
n-o ating.
e oarbă
și surdă.
Boabe din cafea 