La marginea satului Moș Petrache are vreo două pogoane de pamânt. Lucrările de primăvara se încheiase demult dar la el pe postată nu se vedea nici o mișcare.
Era pe la începutul lui aprilie când coborând de pe vîlceaua ce dă chiar in hotarul lui, îl vad de departe pe Moş Petrache gesticulând cu mâna dreaptă parcă era un dirijor.
Originea lui se pierduse şi nu mai ştia nimic de ai lui. S-a lipit de satul nostru prin ’46, atunci cu foametea ce a măturat Moldova. Lelea Glaia l-a adoptat şi l-a crescut ca pe fiul ei, de la care a moştenit bucata asta de pământ.
M-am apropiat salutându-l şi l-am întrebat ce face. „Uite semăn frumuseţe.“ mi-a răspuns. Apoi vânturându-și mâna dreaptă spuse: „Dacă și așa e anul de odihnă pentru pământul ăsta, atunci mă gândeam să arunc niște semințe de mac ca oricine intră în sat la noi să se bucure de frumusețea lor.“
Își deschise palma lăsând să i se vadă mâna bătută de muncă.
„Vezi tu boabele ăstea mici? Așa e și cu bunătatea. Însămânțate în inima unui copil la vremea potrivită, vor înflori și vor fi o frumusețe. Pentru că bunătatea e un spectacol al vieții.“
Apoi își scutură mâna deasupra pământului…
Boabe din cafea 
Semăna flori de bunătate!
Cât de frumos!
Vă mulțumesc!