„… Sunt fascinat de cât de multe roluri poate să joace un om într-o viață. Începând cu cele simple de figurant, apoi roluri secundare, roluri principale… în drame, în povești de dragoste. Acum, când mă uit la colegii mei de breaslă, văd în unii o mândrie de actor ce nu acceptă cu ușurință orice rol, dar rămâi de alții uimit unde sau ce au ajuns să joace. De pildă, unii vor doar roluri spectaculoase ce aduc salvarea în lume, alții joacă doar roluri negative, unii au ajuns bufoni, comedianți pe la diferite petreceri… până acolo că am întâlnit pe unii jucând roluri de sfinți plătiți pe bani buni de unele biserici… De mic copil m-a atras actoria și mi-am dorit să ajung actor. În copilărie chiuleam de la școală, în primele zile ale săptămânii, să văd toate filmele ce rulau în oraș. Apoi după fiecare film, câteva ore mă simțeam în pielea personajului principal.
Mi-aduc aminte de primul rol. Atunci am întâlnit-o pe Mirei. Interpretam amândoi o Poveste de dragoste. Era dedicată în ceea ce făcea, plină de pasiune. În afara Teatrului se îmbrăca simplu, dar lăsa stilul să-i trădeze profesia. Nu exagera cu machiajul și nici cu bijuteriile. Ea era ușor mai în vârstă decât mine, dar statura mă ajuta să compensez acest lucru. Ușor, ușor timpul alocat repetițiilor se prelungea până noaptea târziu, iar scenele de dragoste au început să depășească spațiul scenei. Eu aș fi dorit să rămânem doar la piesă, la roluri… dar ea îmi spunea: Ca să înțelegi dragostea, trebuie să o trăiești. Avea buze foarte frumoase, chiar îi spusesem de câteva ori. Îmi plăcea să stăm împreună, dar nu mi-aș fi dorit lucrul acesta zilnic. Țineam la ea dar nu pot spune că o iubeam. Cu toate acestea, mă atrăgea ca un magnet. Mă simțeam vrăjit de cuvintele ei, de privirea ei. Mă acaparase și mă simțeam copleșit de puterea dragostei ei. Uneori faptul acesta îl vedeam ca o slăbiciune a mea din care nu puteam să scap.
Era pe la sfârșitul lui noiembrie când s-a întâmplat să rămânem mult peste program. Era pe la ora trei dimineata când ieșeam din Teatru. Cu ochi mijiți de somn portarul ne zâmbi complice și ne spuse doar să tragem bine ușa. Mirei a luat un taxi, iar eu am mers pe jos spre casă. După câteva zile m-au trezit niște bătăi în ușă. Era cineva ce pretindea că Mirei îi aparține și mă întrebă dacă știu ceva de ea, pentru că nu a venit de trei zile acasă… I-am spus că nu știu nimic, iar el m-a amenințat că dacă nu o găsește azi va fi nevoit să meargă la miliție…
Seara ploua. M-am întâlnit cu ea pe autobuz. Nu știam dacă avea un iubit și nici nu am întrebat-o. Buzele mele îți plac tot așa de mult? m-a întrebat ea șoptit. Voiam să spun ceva, dar nu mi-am găsit cuvintele, deși simțeam că tăcerea mea o rănea. Am zâmbit. Eu cobor la prima stație… i-am răspuns cu privirea pierdută pe geam. Creadeam că ai să mergi cu mine mai departe… mi-a spus. M-am ridicat și am coborât. A rămas pironită în scaun, iar ochii i se umpluse de lacrimi… Ne-am mai întâlnit doar după 30 de ani…
De mic copil m-am dorit să fiu un actor. Acum când privesc în urmă, toată viața am fost un actor… un actor grăbit…“
Stătea în fața mea și îl priveam așa cu te privești atent într-o oglindă. Mai trase o dată din țigară eliberând fumul albăstrui în forme geometrice, apoi și-a ascuns buzele în spatele ceștii de cafea, iar cu privirea lui răsfoia trecutul…
„De la ea am învățat să beau cafeaua fără zahăr…“
Boabe din cafea 
Cred că adevăratul rol al unui actor începe după ce cade cortina. Al nostru, actorii fără scenă, ia pauze doar când evadăm în câte o lume creată din replici şi decoruri.
„apoi și-a ascuns buzele în spatele ceștii de cafea, iar cu privirea lui răsfoia trecutul…” – minunat scris!