Tache Ceasornicarul

Când vine vorba de timp, nu există să nu imi aduc aminte de Tache Ceasornicarul. „Băiete, meseria asta m-a învățat să prețuiesc timpul…“ imi spuse în prima zi când m-am dus la atelier să deslușesc tainele meseriei de bijutier.

Avea 18 ani când a ajuns pe străzile din Constanța. Umbla de două zile în căutare de lucru. Norocul lui s-a numit Hasan un bijutier turc care l-a luat de pe stradă să-l ajute să mute câteva lucruri. Din ziua aceea Hasan i-a fost mai mult decât un tată. Ucenicia a durat aproape 3 ani, timp în care Hasan nu numai că l-a învățat meserie, dar l-a și plătit cu 250 de kuruși pe an, în monedă de aur, și pe deasupra Kamil, soția lui Hasan, venea la ora mesei cu mâncare pentru amândoi. „Ea făcea cel mai bun borș de miel din lume, iar sâmbăta primeam bani de buzunar…“ Toate lucrurile păreau să mergă bine, dar cerul avea să se întunece la orizont.

„Hai să meşterim la roţile timpului…“ îmi spuse, târându-şi piciorele spre masa de lucru din ceasornicărie. Chiar dacă m-am dus la el să mă învețe bijuteria, îmi plăcea să-l privesc reparând ceasuri. Atelierul lui avea doua încăperi. Prima era, cum spunea Tache, Camera Timpului, ceasonicăria. O cameră mică ce mă ducea cu gândul la o prăvălie veche. Aici era colecția lui de ceasuri și pendule, fel de fel. Era camera lui de suflet. Următoarea încăpere era atelierul de bijuterie. Ceva mai mare decât prima, cu cele două ferestre ce se deschideau spre curtea interioară, avea aerul unei săli de clasă. Existau două bancuri de lucru, iar pe peretele din dreapta deasupra unei mese era atârnat tabelul lui Mendeleev. Aproape de colțul camerei, cum intrai în atelier, mascat de un paravan era un seif masiv Wiese & Comp.

Când te uitai la Tache îți era greu de imaginat cum poate cu degetele lui groase să manevreze piese atât de mici. Avea nasul mare și purta niște ochelari cu ramă neagră, deloc atrăgători, dar avea o privire caldă. La vârsta lui, puțin peste 60, se mișca destul de bine, chiar dacă viteza de lucru era mai înceată, pasiunea cu care lucra era înflăcărată.

„Nea Tache, dacă ai început în Bijuterie, cum ai învățat să repari și ceasuri?“ l-am întrebat. Se opri un pic din lucru, iar liniștea era spartă doar de glasul ceasornicelor. „Eheee, timpul… Timpul e un slujbaș la Curtea lui Dumnezeu, ce pune în rânduială toate lucrurile și oamenii. Defapt timpul e doar un gând de-a lui Dumnezeu, o idee… Ce e viața fără timp? Veșnicie. Avem o vorbă: Timpul le rezolvă pe toate… Toate lucrurile au vremea lor, iar noi trebuie să avem răbdare. Răbdarea îl face pe om mai echilibrat și asta îl va învăța să prețuiască lucrurile dobândite. Vezi tu?…“ și făcu o pauză, iar golul fu umplut imediat de ticăitul ceasurilor. „Îți dorești să devii bijutier, dar bijutier vei fi când vei ști să prețuiești timpul, căci timpul dă valoare tuturor lucrurilor. El te va învăța să faci deosebirea dintre aur și gunoi și îți va spune când e momentul unei schimbări…

…Totul a început cu vizitele unui tovarăș de la securitate, cam la cinci ani după ce am venit eu la Hasan. La început părea prietenos, dar vocea lui scârțâită trăda caracterul lui aspu. Venea însoțit totdeauna de un servant ce nu scotea o vorbă, nici măcar nu saluta. Trăsăturile feței lui duceau mai mult a unui câine ce își însoțește stăpânul. Avea un tic nervos. Mesteca cu gura închisă, frecându-și măselele fără a avea nimic în gură. Securistul dorea să-l convingă pe Hasan, doar să ne povestești, zicea el, securistul, despre turcii din comunitate. Asta ca să prevenim orice neplăceri sau neînțelegeri ce ar putea apărea între voi. Spunea securistul plimbîndu-se cu mâinile la spate prin atelier. Hasan refuza politicos de fiecare dată. Apoi după plecarea lor îmi spunea: Cum aș putea să-mi vănd frații, să fiu eu un turnător? Cum aș putea eu apoi să-i privesc în ochi și să le spun Salaam aleikum?

După ceva vreme copoii și-au pierdut răbdarea. Era o dimineață ploioasă de noiembrie, când ne așteptau în fața atelierului. Hasan a deschis, iar ei au cotrobăit peste tot după materiale anti-naționaliste. Când au ajuns la seif, parcă au ajuns unde doreau. Securistul a scos o foie de hârtie din servietă și a scris un Proces verbal de ridicare de bunuri. Servantul punea pe masă obiectele în fața lui.

9 (nouă) monezi aur de 250 kurusi,

6 (șase) monezi aur franz josef și alte fragmente. Se ridică pentru verificarea provenienței lor. Data: 14 noiembrie 1950 Și au semnat, chiar și servantul ca martor. Argintul nu a trezit deloc interesul lor.

Patru monezi din cele nouă erau ale mele, tot ce am adunat în cei 5 ani de când lucram la Hasan. Ne-au dus la Sediu să dăm declarații. Ne-au despărțit, iar pe mine m-au băgat într-o cameră doar cu o masă și două scaune. Am stat vreo patru ore până a venit Securistul. Mi-a pus în față o hârtie să scriu tot ce știu despre Hasan… Ce puteam oare să scriu? După câteva perechi de palme zdravene am reușit să scriu: Hasan m-a făcut bijutier. Seara mi-au dat drumul, iar Hasan a venit după trei zile. Era schimbat. Devenise mai tăcut. Vezi tu băiete, mi-a zis, aurul din totdeauna a orbit gândirea, dar tu să nu fii așa. Inima ta nu o ține alături de bani ci alături de pasiune. Atunci a zis că e momentul să mă trimită la vărul lui să învăț ceasornicărie. Hasan și Kamil nu aveau copii, dar din ziua aia m-am simțit cu adevărat copilul lor.

Au mai trecut ceva timp și într-o dimineață Hasan mi-a dat cheile atelierului și mi-a spus că de acum eu voi deschide prăvălia. Se împlinea trei ani de când am reparat primul ceas. Eram emoționat. Pe la prânz a venit Hasan și m-a întrebat dacă am deschis seiful. Nu îl deschisesem. Am lucrat toată ziua la o pendulă. L-am deschis a doua zi și în interior erau opt monezi de aur de 250 de kuruși. Avea într-o mână cheile, în cealaltă opt monezi de aur. Ce era mai de valoare?… Ceea ce sunt.“

***

Era ultima zi de concediu la Constanța. Cerul era cenușiu pe care se îngrămădeau nori groși, iar eu priveam marea ce devenea nervoasă și spargea în dig val după val. „Denis, e momentul să plecăm. Nu mai avem timp…“ Îmi spuse fata mea cea mare.

Când vine vorba de timp, nu există să nu imi aduc aminte de Tache Ceasornicarul…