Trec de ultima săritoare, apoi treaptă cu treaptă ajung la povânișul final. Inima căuta să-mi sară din piept. Am întins pasul și nu peste mult timp am ajuns sus. Acum aveam la picioare frumusețea Văii Albe. M-am uitat la ceas. Îmi permiteam o pauză, vremea era superbă. M-am așezat în așa fel să nu scap valea din ochi și am mușcat flămând din ciocolata amăruie umplută cu cremă de mentă.
Gustul răcoritor al mentei mi-a adus aminte de Nea Pilu, așa cum îi spuneau toţi din colonie. Un munte de om încercat de viață. În fiecare zi îl puteai găsi la beciul cantinei reparând butoaiele pentru murături. După amiaza îl vedeai deschizând dulapul metalic sprijinit de baracă chiar lângă ușa camerei lui, se așeza pe tamburel și se apuca de reparat încălțăminte. Fiecare copil care îl saluta primea câte o mentosană. Ne făceam drum pe lăngă el și îl salutam chiar de 3-4 ori pe zi. „Ștrengarilor!“ ne răspunea zâmbind și desfăcea un pachet nou de mentosane.
Era de loc din Orșova veche. Toată viața lui s-a mulțumit cu puțin. Îi plăceau mult copiii, dar nu a avut parte de ei. A fost deportat în Bărăgan. Asta se întâmpla prin ’50. Nevasta lui, fire bolnăvicioasă nu a suportat deportarea și s-a stins. S-a întors în ’57 chiar de ziua lui, împlinea 37 de ani. Casa i-a fost confiscată, iar vechii prieteni îl ocoleau. Nu mai avea pe nimeni și nimic. Au trecut 20 de ani de atunci și înafară de părul argintiu ce se ivea de sub bască, nimic nu trăda din trecerea timpului. Era un bărbat osos și uriaș cu sprâncene stufoase și mustăți pe aceași măsură.
„Pilule dacă aveau gura mai mică acum aveai apartament în Orșova.“ îi zicea nenea Pamfil, vecinul lui de baracă. „Ehe, păcatele tinereții.“ îi răspunea Nea Pilu. Așa și era… Cine l-a pus să se ia în gură cu secretarul de partid?
Într-o zi vulcaniza o pereche de cizme de cauciuc. M-am aşezat pe treaptă lângă el şi îl priveam cum lucrează. Îmi plăcea să-l ascult povestind. „Când eram mic visam să ajung croitor pe Ada Kaleh**… La 15 ani eram hamal în port, mai apoi m-am băgat ucenic la Timaru cizmaru, după care a venit războiul“… îmi zise verificând petecul de cauciuc. De Băragan, perioada neagră din viaţa lui, nu povestea niciodată.
În prezenta lui oamenii zâmbeau. Vorba lui tanti Aglaia de la cantină pe care odată am auzit-o zicând: „Pilu ăsta e ca un un munte într-o zi frumoasă de vară.“
Fără să îmi dau seama, mă uitam la el cum lucrează şi zâmbeam. „Nea Pilu, cum ai ajuns aici la Gura Văii?“ l-am întrebat. „Când s-a deschis şantierul*, m-am dus să mă angajez. M-au numit sabotor, iar un tovarăș în costum m-a sfătuit să nu mai calc pe acolo, «spre binele meu ca să nu ajung la Craiova la subsol». Tovarăşul inginer Onu e un om bun, mi-a spus să vin la aici la cantină că are nevoie de un om să repare butoaiele şi ce s-or mai ivi pe aici. A vorbit el peste tot, aşa mi-au dat şi cameră în baraca asta. Aici e ca-n rai…“
Undeva dintre cantină răsunau militarii cântand de umpleau cu ecou toată Valea Jidoştiţei, anunţând parcă ora mesei. „Gata, hai să ducem cizmele Ileanei la cantină.“ Ridicându-se îmi puse mâna după umăr şi îmi spuse: „Chiar dacă oamenii îţi vor lua tot, când Dumnezeu îţi dă pace ai primit totul…“
… Dinspre Caraiman am simțit o adiere plăcută. M-am lăsat pe spate ducând mâinile la ceafă. Tot ce puteam cuprinde cu privirea era o imensitate albastră, iar inima mi se umplea de pace…
*Șantierul Hidrocentralei Porțile de Fier 1 început în 1964 și finalizat în 1972
** Insula Ada Kaleh se afla la circa 3 km în aval de Orșova.
Boabe din cafea 