Cel mai bun prieten al meu din timpul armatei era un ungur din Sfântu Gheorghe, pe nume Sandor G. Eu i-am spus Baci (Bácsi) și așa i-a rămas numele.
Baci, un tip înalt și uscat, era mai tăcut de felul lui. Tot timpul liber îl petreceam împreună jucând șah, pecetluind prietenia noastră cu un Carpați* pe care îl pasam de la unul la altul. Când ne plictiseam stăteam tolăniți pe dealul din spatele cazarmei, pierzându-ne în povești. Istorisirile lui presărate cu cuvinte stâlcite îl făceau și mai simpatic. Erau zile când vorbele îi erau puține. Stătea sprijinit într-un cot, molfăind un fir de pai în colțul gurii și mă învăluia cu ochii lui albaștri acultând. Continuă lectura „De Ziua Națională”